Isteria sfarsitului

Am un sindrom, cu siguranta.
Atat de mult ador anumite lucruri incat incep sa sufar ca se termina cu mult inainte de a se intampla acest lucru.
V-am vorbit despre zilele de vineri, acum o sa va vorbesc despre duminici.Ei bine, le urasc. Nu le gasesc sensul.Nici nu reusesti sa te bucuri ca e vineri, sambata sa iti revii pentru ce s-a intamplat vineri seara, ca vine duminica. Inselatoare. Te face sa crezi ca poti sa rastorni muntii, dar de fapt nu poti sa faci nimic. Pana te trezesti, pana te dezmeticesti, te invarti, vorbesti la telefon, stai pe net, mananci, te speli, s-a facut amiaza spre dupa-amiaza cand deja e tarziu sa te mai apuci sa faci ceva. De ce? Cum de ce? Pai ce zi urmeaza? Poti sa iti faci de cap duminica? NU! Poti sa iti faci planuri marete? NU!
Cam la fel simt si vis-a-vis de trecerea verii. Inca ne bucuram de un septembrie frumos, dar pe mine deja ma strange in spate cand stiu ce urmeaza. Practic 6 luni de hibernare. Eu nu exist iarna. As fi fericita sa fiu congelata si pastrata asa pana in luna mai (fie, aprilie). Oricum congelata sunt pe toata perioada iernii (pacat ca nu ma si pastrez ca atare, chiar in miezul iernii mai adaug un an la cei existenti deja).
Si stati sa vedeti ca incepe scoala( mici, mijlocii, medii, mari, inalte, high level, top level, un milion si jumatate de feluri de a studia). Peste ploi, clei de frunze moarte, grindini, chiciura (ce cuvant "zgribulit", nu?), burnita, polei, ceata etc etc, imaginati-va MULTIMILE amestecand in talpi cleiul de care va vorbeam, impingand, asudand, injurand, inaintand, fortand, presand....cred ca asa se vede de sus. Un puhoi nebun!
In concediu patesc la fel. Daca am 7 zile libere, in a 4-a deja ma panichez. Am trecut de jumatate, deci in mod logic ma indrept inevitabil spre partea de sfarsit.
Da, cu siguranta e un sindrom, inca nu am descoperit daca se si transmite. Be aware!